In memoriam Ștefan Ruha

„Oamenii de geniu sunt făcliile luminoase care se aprind în calea omenirii: fără ei ne-am pierde în întuneric.”

Al. I. Cuza

          La 17 august 1931 , la Carei, hotarul de vest al României, într-o famile modestă de lăutari din tată-n fiu, se naște Ștefan Ruha, Babi cum îl alintau apropiații. Înainte de a învăța slovele, sau poate s-a născut așa, ia vioara în mână și nu o va mai lăsa până la moarte. Sprinteneala minții și iuțeala degetelor pe corzi atrage atenția profesoarei Orosz Rozalia, violonistă coborâtoare din școala budapestană a lui Jenő Hubay, care, la rândul său, studiase cu marele Joseph Joachim.

        Dar lipsurile erau mari și fiecare membru al familiei trebuia să contribuie din toate puterile sale la veniturile numeroasei familii, Babi era al doilea dintre cei șase copii ai seniorului Stefan Ruha. Aici trebuie să amintim că familia genialului violonist era o crenguță din trunchiul marii familii a lăutarilor din Carei, iar cântatul reprezenta singura sursă de venit a acestora. Deci nu era un lucru neobișnuit ca, îndată ce puteau reproduce o melodie, cei mici să cânte, mai întâi alături de părinte, apoi singuri, pentru a contribui la întreținerea familiei.

           „Talentul tău este darul lui Dumnezeu către tine. Ceea ce faci tu cu el este darul tău către Dumnezeu” spune Leo Buscaglia . Pentru Ștefan Ruha Dumnezeu a hotărât să mai intervină o dată căci nu se putea pierde un asemenea talent. Primaș fiind la o crâșmă din Carei, își făcea ca de obicei programul din fiecare seară, când a intrat în local, din întâmplare, un mare dascăl de la Cluj. Se numea Francisc Balogh și toată seara l-a ascultat fermecat pe Babi. A fost declicul care i-a așezat lui Ștefan Ruha destinul pe făgașul bun. A plecat la Cluj și a început să studieze frenetic, arzând etape, slujindu-se, uneori, în taină, de capacitatea de a învăța „după ureche” a lăutarilor de acasă.

          Prima ieșire la rampă a tânărului artist se petrece la Concursul Ceaikovski din Moscova (1858), unde a luat doar premiul trei, dar a rămas câștigătorul inimilor celor care l-au ascultat. Momentul este evocat sugestiv de Mugurel Scutăreanu în Tribuna de Cluj , nr. 175, p. 29, 32:

„Gurile rele clevetesc cum că primii clasați nu prea puteau trece prin fața lui Pista, ba mai mult, că unul dintre ei ar fi fost fiul nelegitim al lui Oistrach. Dar conștiința nu poate fi adormită: Oistrach, deși și-o fi protejat atunci progenitura fără acte în regulă, nu l-a uitat niciodată pe Ruha și, când peste ani a ajuns în România, primul drum l-a făcut la Cluj ca să se întâlnească cu modestul căruia îi acordase locul al treilea…”

        Adevărata recunoaștere a imensului talent se va produce în același an 1958 la prima ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”, unde va lua locul întâi. Era ceva să fii recunoscut „profet” în țara ta. În 1959 va urma un merituos loc doi la competiția pariziană Jaques Thibaud – Marguerite Lang.

        Odată cu înființarea Filarmonicii din Cluj Napoca, Ruha va deveni concertmaestru, apoi solist. Va fi printre membrii fondatori ai Cvartetului Napoca și ai Orchestrei de cameră a Filarmonicii. 

       Vioara sa a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, iar Ștefan Ruha a însemnat definitiv Careiul pe harta muzicii clasice. Ea cântă din 29 septembrie 2004 îngerilor, iar noi avem datoria să o facem auzită în rândul contemporanilor noștri pentru ca praful uitării să nu-i acopere amintirea.

IMPOSIBIL e doar un cuvânt din DEX atunci când îți dorești cu adevărat

         

În aceste zile pline de evenimente culturale deosebite prilejuite de AugustFest8, l-am întâlnit pe Sebastian Secan, careianul de la Kanal D, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu.

         S-a născut la Carei în 19 septembrie 1985. A urmat cursurile Școlii Gimnaziale „Vasile Lucaciu” Carei, 3.ani de Seminar Teologic la Baia Mare, a revenit la Carei la Liceul Teoretic pe care l-a absolvit în 2004, la secția Filologie. Și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, iar după anul I a urmat în paralel și cursurile Facultății de jurnalism a Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca.

        Deși tinerețea sa nu o dezvăluie, Sebastian are o bogată activitate jurnalistică de top. E fost pe rând sau concomitent editor la site-ul internațional dedicat concursului Eurovision și Eurovision Junior, oikotimes.com, reporter la jurnalele Clujeanul și Adevărul, dar și colaborator pentru publicații precum Click!, Men`s Health sau Forbes. Din 2012 îl regăsim la televiziunea cu acoperire națională Kanal D, reporter la emisiunea „Asta-i România”. În calitate de reprezentant al oikotimes.com, în 2008 a făcut parte din juriul Eurovision România alături de alte 11 personalități muzicale sau jurnalistice, printre care Dida Drăgan, Dan Teodorescu sau Victor Socaciu. În anul 2014 a fost recompensat cu Premiul APTR al Asociației Jurnaliștilor de Televiziune din România pentru reportajul "Mocănița".

Rep. : De unde pasiunea pentru meseria pe care ai îmbrățișat-o ?

S.S. : E interesant și neobișnuit cum am ajuns să mă îndrăgostesc de meseria pe care o practic de peste 10 ani. Am dat la jurnalism pentru a-mi rezolva o problemă personală, comunicarea. Aveam un fel de teamă de oameni, de situații noi. Așa am decis ca dupa primul an de Teologie, să urmez și jurnalismul. Mi-am dat seama repede că, in meseria de jurnalist această facultatea te ajută, dar nu este suficient. Experiența o obții făcând știri, nu doar învățând teorii despre ele. Așa că, încă din primul an de facultate m-am angajat la săptămânalul „Clujeanul”, iar în timp asta m-a ajutat să-mi depășesc temerile, fricile. Experiența jurnalistică deschide mintea și te maturizează precoce în sensul bun al cuvântului. Ai acces la informații, la medii pe care un tânăr nu le poate accesa în mod obișnuit. Înainte eu în sinea mea eram emoție, acum caut situațiile noi, neașteptate, să transmit emoție.

Rep.: Când ai știut sigur că aceasta este meseria pe care vrei să o faci?

S.S. : Curiozitatea de a afla lucruri noi o aveam înrădăcinată undeva în mine. Poate era doar inhibată și neexploatată. Jurnalismul a fost pentru mine, la început, un fel de rebeliune, de a fi diferit în sensul bun al cuvântului. La doar 23 de ani am ajuns în juriul Eurovision România ca reprezentant oikotimes.com, unde eram corespondent voluntar pentru România. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu există bariere, că dacă îți dorești ceva cu adevărat se poate și că drumul pe care am pornit este cel potrivit.

Rep. : Știind că ai și studii de teologie întrebarea vine firesc. Ce rol a avut divinitatea în ascensiunea ta profesională ?

S.S. : În general sunt o persoană pragmatică și rațională. Știu că muncind din greu reușești. Cu divinitatea am o relație personală și cred în principiul că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune în traistă”. 

Rep. : Ce piedici ai întâlnit în carieră și cum ai reușit să le depășești ?

S.S. : Fiecare etapă în evoluția mea a fost ca un fel de piedică. M-am confruntat cu momente de cumpănă de câte ori simțeam că trebuie să fac o schimbare să urc la nivelul următor. Să vă dau doar un exemplu. Am cunoscut momentul de boom în presa românească, dar criza economică din 2010 a afectat ziare serioase, care din 2011 s-au confruntat cu probleme financiare, iar unele s-au desființat. Presa scrisă, din pacate, nu îți mai oferă stabilitatea de care ai nevoie ca să poți crește profesional, cel puțin la nivel local. Acesta a fost motivul pentru care am decis să mă îndrept spre televiziune și să las Clujul pentru București. Și nu mi-a fost deloc ușor să-mi fac bagajele, să las în urmă tot ce am construit și s-o iau practic de la zero. Ține, însă, și de noroc să întâlnești oameni care să creadă în tine, să vadă potențialul pe care îl ai și să te susțină. Trebuie să fii vizionar, să nu lași oportunitățile să treacă pe lângă tine. 

Rep. : Ce rol a avut familia în ascensiunea ta profesională ?

S.S. : Seriozitatea, bunul simț, educația le-am învățat în familie și sunt calități-cheie și în meseria de jurnalist. Cu mama am avut mereu o relație specială și pot spune că a fost și rămâne pentru mine un model. Mama m-a susținut în tot ce am făcut, chiar dacă, uneori, nu mi-a înțeles, pentru moment, deciziile. Mereu îmi spunea: „Dacă tu așa simți, așa să faci !”. M-a sprijinit mai ales în momente de cumpănă, când vroiam să renunț și pur și simplu să plec. M-a învățat să fiu chibzuit și să nu iau decizii la cald.

Rep. : Dar școala ce rol a avut?

S.S. : Contează foarte mult cum pornești în viață, din perspectiva educației. Poți recupera pe parcurs, dar nu foarte ușor. Școala gimnazială, acolo unde se pun în general bazele, a avut pentru mine un rol esențial pentru tot ce am făcut ulterior. Am avut norocul încă din clasele I-VIII să am parte de profesori și colegi deosebiți, un mediu competitiv care pur și simplu nu-ți permitea și nu te lăsa să stagnezi. 

Rep. : Poți să ne amintești un profesor din școală care te-a inspirat, pe care l-ai simțit ca un model în viață ?

S.S. : Îmi vin în minte multe nume,  dar dacă e să mă raportez la unul singur, cred că acela ar fi Sanda Scubli sau Sandy cum îi spuneam noi dirigintei, care mi-a fost și profesoară de limba engleza. Chiar dacă la început abordarea didactică în ceea ce mă privește am simțit-o puțin agresivă, la maturitate am înțeles că ceea ce a făcut a fost corect. Ba mai mult, metodele pedagogice ale Sandei, le-am întâlnit mult mai târziu, ca reporter, în școlile private. Multe dintre ele sunt considerate acum metode inovative, Sandy le aplica acum 20 de ani. Din acest punct de vedere nu mă hazardez când spun că am avut parte de o școala de nivel european. Cred că  cea mai importantă calitate a unui dascăl e să te învețe cum si unde să cauți informația, nu doar s-o memorezi și s-o reproduci ulterior. Practic, să te pregateasca pentru viață și asta cred că a făcut și Sanda Scubli cu generații întregi de elevi.

Rep. : Revenind la cariera, care crezi că este cheia succesului?

S.S. : În evoluția mea profesională am aplicat tehnica pașilor mărunți. Am gândit în etape și nu în scopuri finale. Niciodată nu mi-am fixat un țel foarte îndepărtat. Când simțeam că trebuie să trec la un nivel superior mă gândeam ce ar trebui să urmeze și soluția venea de la sine. Ambiția, cred că a fost, cumva cheia reușitelor. De fiecare dată când mi-am propus să realizez ceva, am muncit și am reușit.

Rep. : Știu că împreună cu Paula Oneț, o tânără regizoare ce a dus numele Careiului până la Festivalul de film de la Cannes, ați realizat videoclipul piesei „Deja Vu”, interpretată de cunoscuta solistă de muzică ușoară Alexandra Ungureanu. Cum ați ajuns la această colaborare ?

S.S. : Îmi plac provocările, iar atunci când timpul îmi permite le abordez cu plăcere. Am făcut de la consiliere de imagine, până la campanii de PR și videoclipuri pentru diverși artiști din România. Pe Alexandra o cunosc de foarte mulți ani, iar înainte să lucrăm profesional, am fost și suntem prieteni foarte buni. Mi-am dorit la acea vreme un proiect inedit pentru Alexandra. Așa s-a născut proiectul video pop-simfonic "Music in pROgress". Ne-am dorit practic prin muzica să promovam colțuri de rai de la noi, putin cunoscute publicului larg. Aveam nevoie de un regizor și unde să-l cauti mai repede, dacă nu la tine acasă. Auzisem de performanțele Paulei,  am contactat-o, a fost imediat de acord și am pornit acest proiect de la zero, cu fonduri aproape inexistente, dar cu mult suflet. Cu Paula am lucrat la trei videoclipuri, doua au fost lansate deja, iar ultimul va fi lansat în luna septembrie, pentru melodia "Lumea viseaza".

Rep. : Ce înseamnă locurile natale pentru tine ?

S.S. : Pentru mine, locurile de acasa sunt imboldul pentru tot ceea ce fac azi. Până să plec de acasă, nu am apreciat la adevarata valoare locul în care m-am născut. Maturizându-mă am înțeles că energia locurilor de acasă mă urmărește peste tot. Aici m-am format si nu am cum să mă desprind de locul acesta.

Rep. : Un gând pentru careieni ?

S.S. : Să fie încrezători și mândri că au avut norocul să se nască într-un loc atât de special precum al nostru, Carei. Aici, multiculturalitatea nu este doar prezentă, ci chiar funcționează într-un mod cât se poate de coerent și ne ajută cu certitudine în toate etapele carierei profesionale. 

          Și uite așa au trecut pe nesimțite două ore în care am descoperit un tânăr deosebit pe care concurența acerbă din jurnalism, televiziune și showbiz nu l-au marcat în mod deosebit și evident. A rămas un suflet frumos pliat pe un caracter de oțel inoxidabil călit în focul iubirii dăruită de doi părinți ce au știut să-și susțină  necondiționat vlăstarul astfel încât să-i deschidă aripile în zborul spre maturitate.

        Acesta este Sebastian Secan, un tânăr ce demonstrează că atunci când îți dorești cu adevărat ceva, nimic nu este imposibil dacă muncești din greu, îți păstrezi demnitatea și pliezi totul pe educația sănătoasă și susținerea necondiționată primită de acasă, de la părinți.

bibl. Nicoleta Latiș

Caravana TIF la Carei

Micuța noastră urbe a fost din nou gazda unui important eveniment cinematografic. În periplul său prin mari orașe ale țării, Caravana TIF a poposit trei zile la Carei. În cele trei seri de proiecţii cinematografice careienii au demonstrat că sunt iubitori filme bune, iar faptul că publicul a fost cu precădere unul foarte tânăr este cu atât mai îmbucurător. 
 În prima seară a fost prezentat filmul franco-belgian Familia Bélier, proiectat la Festivalul de la Talin (2014), premiul pentru cea mai promițătoare actriță (Louane Emera) – Cézar 2015, regia fiind semnată de Eric Lartigau.Cu un fir narativ simplu, o temă de actualitate în această perioadă a anului, filmul francez a mers direct la sufletele spectatorilor cinefili, ori doar iubitori de act cultural de calitate. Centrat în jurul „zborului din cuib” a tinerei Paula, filmul dezvăluie implicațiile pe care independența oferită de eventualitatea continuării studiilor la Paris le aduce atât familiei sale, cât și sieși. Implicată total în viața de familie, implicare dictată de dizabilitățile părinților și fratelui său, care sunt surdo-muți, Paula se vede în situația de a alege între vocație și sacrificiul pentru familie. Momentele tensionate ale zbuciumului său sunt ușor atenuate de comicul de limbaj sau de situație. Un puternic impact emoțional îl are asupra publicului duetul pe care protagonista îl interpretează alături de iubitul său la serbarea de sfârșit de an. Cântecul de dragoste interpretat de cei doi pe scenă este aproape în întregime mut, un fel de a empatie regizorală cu părinții și fratele Paulei, care îi urmăresc actul artistic prin reacția publicului din sală.

Finalul are morală asemeni unei fabule: empatia, înțelegerea trebuie să fie reciprocă între persoana cu dizabilități și cea „normală”. Indiferent de ce ți se întâmplă ție ca și părinte, ai datoria morală să-ți susții copilul pentru a-și lua zborul la întâlnirea cu destinul, iar copilul are datoria morală de a-și respecta părinții pentru sacrificiile făcute. Sugestiv în acest sens este cântecul „tradus” în limbajul semnelor, pentru ca versurile sale să fie receptate de părinți, şi interpretat de Paula la concursul ce i-a facilitat dezvoltarea talentului muzical, precum și înscrierea la un liceu renumit în Paris.

Familia Bélier este un film destinat atât adolescenților, care pot învăța o lecție de viață, cât și părinților, care află că nu sunt singurii părinți din lume ai căror „pui zboară din cuib” și că pot supraviețui acestui șoc emoțional.
În cea de-a doua seară de cinema în aer liber datorat Caravanei TIF, pe ecran a rulat filmul românesc „Selfie”, regizat de Cristina Iacob. Lansat în 2014, filmul aduce în fața privitorilor trei modele de adolescente ale vremurilor noastre: Ana, eleva model, crescută în rigorile unei educații austere de tatăl rămas văduv la tinerețe; Roxana - mereu complexată de lupta cu kilogramele în plus după standardeele unei siluete  de topmodel; Yasmine - copilul căruia părinții îi oferă totul din punct de vedere financiar, dar văduvită de prezența statornică a părinților. Tema călătoriei inițiatice este abordată prin prisma evoluției "pe repede înainte" a unei societăți ce evoluează în salturi datorită progresului exponențial al tehnologiei, un progres ce nu aduce întotdeauna și o viață mai bună.
Aflate la banchetul clasei terminale de liceu, cele trei tinere bucureștence se avântă într-o călătorie fulger la mare. Odată ajunse aici, vor avea parte de o serie de aventuri în care sunt implicați și trei tineri ce au ca singură sursă de venit furtul, din buzunare sau de pe carduri clonate. În paralel, tatăl Anei și mama Roxanei trăiesc o experiență asemănătoare, dar întârziată de la adolescență spre maturitatea coaptă.
Nu lipsește din peisaj nici legătura amoroasă dintre profesor și eleva sa, şi nici imaginea polițistului slab pregătit, ajuns pe căi obscure în funcție.
Finalul este unul fericit, elevele ajung la examenul de bacalaureat, iar „selfiurile” care curg pe ecran ilustrează evoluția bună a protagonistelor pe cursul ulterior al propriilor destine, experiența călătoriei cu peripeții se finalizează, astfel, în mod fericit.
Ultima seară a caravanei TIF a adus în faţa spectatorilor filmul spaniol "Mlaştina" în regia lui Alberto Rodriguez. Două adolescente dispar într-o seară şi sunt trimişi doi poliţişti din Madrid să rezolve cazul. Măcinată de criza economică, regiunea spaniolă în care se desfăşoară acţiunea filmului se confruntă cu tarele sărăciei: prostituţie, droguri, visul unui loc de muncă bine plătit. Naive, cele două adolescente cad în plasa unor reţele de traficanţi de carne vie, conduşi de un psihopat ce îşi torturează victimele, le violează, apoi le ucide în chinuri. Filmul este o radiografie a consecinţelor sărăciei, educaţia precară, autorităţi depăşite de valul de criminalitate şi corupţie, ale căror victime sunt în principal adolescentele care cred că frumuseţea şi tinereţea lor poate fi garantul unei vieţi mai bune.

Când pasiunea devine profesie

          Adrian Pașca, tânărul conducător al Centrului Cultural Carei, este un produs 100% al școlii careiene. Pe lângă îndatoririle pe care le are la Centrul Cultural, conduce și Ansamblul folcoric „Ceatăra” cu care reprezintă cu succes școala de folclor careiană atât între granițele județului și înafara lor, cât și dincolo de granițele țării. Dovadă stau premiile obținute la festivaluri importante din țară și străinătate.

De unde pasiunea pentru folclor?

Pasiunea pentru muzica populară o am de mic copil. Țin minte că participam la jocurile de la țară, care se țineau la sfârșit de săptămână, în Munții Apuseni, în Poiana Horea, de unde se trag bunicii mei. Îmi plăcea să ascult muzica aceea deosebită care se cânta la instrumente de suflat ( taragot sau saxofon ) și toba.

Schițează-ne  în câteva cuvinte traiectoria ta profesională.

În clasa I le-am zis părinților că vreau să învăț la vioară. Părinții m-au ascultat și mi-au cumpărat o vioară. Prin clasa a III-a am vrut să mă las de ea, dar părinții nu au fost de acord cu ce doream eu, și bine au făcut, deoarece azi nu aș fi scris aceste rânduri J. Vroiam ca la sfârșitul liceului să am o meserie pe care să o pot practică. Deoarece tatal meu era un foarte bun maistru, mi-am dorit să fiu și eu meseriaș la fel ca el, așa că am terminat liceul la profilul lăcătuș mecanic. Nu mă gândeam să fac studii superioare la acea vreme. După ce am terminat liceul, am lucrat ca lăcătuș mecanic, agent comercial, croitor, chiar și mecanic auto.

Dar uite că viața îți rezervă totdeauna surprize la care nu te aștepți, și am ajuns să muncesc într-un domeniu pe care l-am învățat pe lângă școala și care a devenit pasiunea mea.

Cum ai ajuns la Centrul Cultural și de când îl conduci?

La Casa de Cultură pe acea vreme, actual Centrul Cultural, am ajuns sa fiu angajat în anul 1997. Pe atunci știam să cânt doar la intrumente populare. La un moment dat mi s-a spus că trebuie să învăț copii să facă ceva în domeniul muzicii populare. Așa am început să învăț dansuri populare și cântece populare românești. Vă spun sincer că la început nu știam absolut deloc să joc, dar am descoperit că aveam un talent extraordinar în a învăța și a preda ulterior acest lucru. Conduc Centrul Cultural din anul 2009, de când s-a transformat din Casa de Cultură.

Când a luat ființă Ansamblul „Ceatăra” și cum ai reușit să-l dezvolți în timp?

Ansamblul Ceatăra a luat ființă în anul 2001, acum 14 ani. Ca sa ajunga la ceea ce este acum, mă refer la faptul de a fi cunoscut în rândurile iubitorilor de folclor, a fost destul de greu. Mă refer că a trebuit să lucrăm intens cu multe generații de copii și tineri, dar a meritat.

                                             Alături de artiști celebri pe scenă sau la emisiuni tv de profil.

Cum se desfășoară o zi la Ansamblul „Ceatăra” ?

Aș vrea să spun cum se desfășoară o săptămâna la Ansamblul Ceatăra. Facem de 3 ori pe săptămână repetiții cu dansatorii, de două ori pe săptămână, sau mai mult cu soliștii și când mai am timp, fac și cu instrumentiștii.

Te rog să ne amintești câteva dintre performanțele acestui ansamblu.

La acest capitol aș avea multe de amintit, dar am să spicuiesc doar câteva:

-          Locul I la festivalul Suliexpo – Ungaria 2003;

-          Locul I la festivalul de la Cicârlău 2004;

-          Locul I la festivalul de la Mamaia 2005;

-          Locul I la festivalul din Llangollen – Anglia 2005;

-          Premiul Special al Juriului la Festivalul „Maria Tanase” 2005;

-          Marele premiu la Festivalul de la Jidvei 2005;

-          Locul I la Festivalul de colinde de la Negreșt Oași 2012;

si altele ...

                                                        Instantanee de la concursuri și festivaluri

Ce înseamnă pentru tine un elev bun?

Pentru mine un elev bun înseamnă acel elev care are cei 7 ani de acasă la zi. Este mare lucru.

Dar un profesor bun?

Un profesor bun, după părerea mea este acel profesor care iubește copii, își iubește profesia  și reușește să facă în așa fel încât să poată să transmită elevilor tot ceea ce știe el mai bine.

Amintește-ne câteva nume dintre cei care și-au început cariera muzicală sub îndrumarea ta.

Nu numai cariera muzicală, ci și cea coregrafică, deoarece la noi la ansamblu se cântă, dar se și joacă. Aș enumera câțiva elevi care au reușit să primească bazele în acest domeniu:  Ioana Guruță, Laura Bakk, Olariu Gergö, Buciu Cătălin.

Ce înseamnă Careiul pentru tine?

Careiul este locul în care m-am născut, am copilărit și m-am format ca OM.

Un gând pe care-l transmiți careienilor?

Careienilor le doresc multă sănătate, prosperitate și să participe într-un număr cât mai mare la tot ceea ce se întâmplă pe plan cultural, deoarece cea mai mare satisfacție a artiștilor o reprezintă aplauzele spectatorilor.