„Oamenii de geniu sunt făcliile luminoase care se aprind în
calea omenirii: fără ei ne-am pierde în întuneric.”
Al. I. Cuza
La 17 august 1931 , la
Carei, hotarul de vest al României, într-o famile modestă de lăutari din tată-n
fiu, se naște Ștefan Ruha, Babi cum îl alintau apropiații. Înainte de a învăța
slovele, sau poate s-a născut așa, ia vioara în mână și nu o va mai lăsa până
la moarte. Sprinteneala minții și iuțeala degetelor pe corzi atrage atenția
profesoarei Orosz Rozalia, violonistă coborâtoare din școala budapestană a lui
Jenő Hubay, care, la rândul său, studiase cu marele Joseph Joachim.
Dar lipsurile erau mari
și fiecare membru al familiei trebuia să contribuie din toate puterile sale la
veniturile numeroasei familii, Babi era al doilea dintre cei șase copii ai
seniorului Stefan Ruha. Aici trebuie să amintim că familia genialului violonist
era o crenguță din trunchiul marii familii a lăutarilor din Carei, iar cântatul
reprezenta singura sursă de venit a acestora. Deci nu era un lucru neobișnuit
ca, îndată ce puteau reproduce o melodie, cei mici să cânte, mai întâi alături
de părinte, apoi singuri, pentru a contribui la întreținerea familiei.
„Talentul tău este
darul lui Dumnezeu către tine. Ceea ce faci tu cu el este darul tău către
Dumnezeu” spune Leo Buscaglia . Pentru Ștefan Ruha Dumnezeu a hotărât să mai
intervină o dată căci nu se putea pierde un asemenea talent. Primaș fiind la o
crâșmă din Carei, își făcea ca de obicei programul din fiecare seară, când a
intrat în local, din întâmplare, un mare dascăl de la Cluj. Se numea Francisc
Balogh și toată seara l-a ascultat fermecat pe Babi. A fost declicul care i-a
așezat lui Ștefan Ruha destinul pe făgașul bun. A plecat la Cluj și a început
să studieze frenetic, arzând etape, slujindu-se, uneori, în taină, de
capacitatea de a învăța „după ureche” a lăutarilor de acasă.
Prima ieșire la rampă a
tânărului artist se petrece la Concursul Ceaikovski din Moscova (1858), unde a
luat doar premiul trei, dar a rămas câștigătorul inimilor celor care l-au
ascultat. Momentul este evocat sugestiv de Mugurel Scutăreanu în Tribuna de
Cluj , nr. 175, p. 29, 32:
„Gurile rele clevetesc
cum că primii clasați nu prea puteau trece prin fața lui Pista, ba mai mult, că
unul dintre ei ar fi fost fiul nelegitim al lui Oistrach. Dar conștiința nu
poate fi adormită: Oistrach, deși și-o fi protejat atunci progenitura fără acte
în regulă, nu l-a uitat niciodată pe Ruha și, când peste ani a ajuns în
România, primul drum l-a făcut la Cluj ca să se întâlnească cu modestul căruia
îi acordase locul al treilea…”
Adevărata recunoaștere
a imensului talent se va produce în același an 1958 la prima ediție a Festivalului
Internațional „George Enescu”, unde va lua locul întâi. Era ceva să fii
recunoscut „profet” în țara ta. În 1959 va urma un merituos loc doi la
competiția pariziană Jaques Thibaud – Marguerite Lang.
Odată cu înființarea
Filarmonicii din Cluj Napoca, Ruha va deveni concertmaestru, apoi solist. Va fi
printre membrii fondatori ai Cvartetului Napoca și ai Orchestrei de cameră a
Filarmonicii.
Vioara sa a concertat
pe cele mai mari scene ale lumii, iar Ștefan Ruha a însemnat definitiv Careiul
pe harta muzicii clasice. Ea cântă din 29 septembrie 2004 îngerilor, iar noi
avem datoria să o facem auzită în rândul contemporanilor noștri pentru ca
praful uitării să nu-i acopere amintirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu