În preajma legendei

În preajma legendei

Trăim într-o vreme când au dispărut modelele. În schimb au apărut numeroase mode noi, cum ar fi demitizarea, adică ştergerea cu buretele a tot ce este considerat vechi, deşi, de multe ori s-a dovedit a fi sănătos şi roditor. Mai nou, se atrage atenţia de diferiţi (de)formatori de opinie că există pericolul „legendarizării”. Oameni de legendă însă au existat şi, nădăjduim, pentru fiinţarea neamului nostru, că vor exista şi de acum înainte. Am certitudinea că de câte ori mă aflam în preajma lui Corneliu Balla, mă învecinam cu legenda. 
Cel omagiat azi de către noi a fost, fără îndoială, un model. Un profesor deosebit de exigent, în primul rând însă un om aspru cu sine.
A venit pe lume la 11 aprilie 1930, în Olosig, aproape de Săcuieni, în familia notarului Leontin Balla şi a învăţătoarei Gabriela Raţiu. De obicei orice naştere înseamnă bucurie. Nu a fost aşa în acel 11 aprilie căci vrednica dăscăliţă Gabriela, după ce îşi făcuse şi datoria de mamă, a părăsit lumea aceasta. Puiul ei, în semn de omagiu pentru jertfa măicuţei sale, avea să semneze marea majoritate a stihurilor sale cu un pseudonim dăruit ei: Gabriel Raţiu.
A fost înconjurat cu dragoste de toţi cei care îi rămăseseră să-i vegheze paşii. Bunicul dinspre mamă a fost şi el învăţător, profesie pe care avea să o îmbrăţişeze şi Corneliu, atunci când împrejurările politice i-au îngăduit intrarea în această nobilă breaslă.
Anii de şcoală îl apropie de acea adevărată capitală culturală a românilor din nordul Transilvaniei, Beiuşul, unde s-au format şi alţi înaintaşi ai săi. Acest orăşel bihorean deţine un record, încă neegalat: din generaţia mai mică cu doi ani decât cea a lui Corneliu Balla, s-au ridicat trei academicieni (Marius Sala, Mircea Flonta şi Lazăr Dragoş). Trei colegi de clasă deveniţi academicieni, iată ce a putut da Ţării şcoala românească din Beiuş. Vorbind despre generaţie, am putea afirma că cea a lui Corneliu Balla nu a fost atât de ocrotită de soartă, precum cea a academicienilor. Un mănunchi de colegi de clasă ai lui Corneliu Balla au trecut prin infernul temniţelor comuniste. Privilegiat a fost doar unul dintre colegi, răsfăţat o vreme de regim, totuşi pedepsit după aceea de destin: poetul Alexandru Andriţoiu.
În anul 1946, când Cortina de Fier nu căzuse definitiv, în urma unor proteste la o vizită a lui Petru Groza în Beiuş, „agitatorul” în vârstă de 16 ani, Corneliu Balla, a fost arestat pentru câteva zile. În anul următor este elev pentru un trimestru la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei. Revine la Beiuş unde, după un discurs aniversar prilejuit de centenarul Revoluţiei de la 1848/1849, a fost arestat. Cei arestaţi în luna mai 1948 au intrat în istorie, chiar dacă încă nu în cea pe care o găsim în manuale, sub numele de „paşoptiştii” secolului XX. În martie 1949 Tribunalul Militar Cluj îl condamnă la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională şi 3 ani de interdicţie corecţională. În acest prim periplu concentraţionar trece prin Sercuritatea din Beiuş, închisorile Oradea, Cluj, Aiud şi, închisoarea Târgşor, destinată în special elevilor. Eliberat în anul 1950 i se fixează domiciliu obligatoriu în Săcuieni, unde locuia tatăl său. După un an este încorporat, desigur, la o unitate de muncă.
În 21 martie 1952 Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. De această dată trece prin închisorile de la Ministerul de Interne, Uranus, Craiova, Jilava, mina Baia Sprie şi, nu se putea altfel, Aiud. Nu a executat toată pedeapsa, fiind amnistiat la 10 noiembrie 1955. Despre perioada de detenţie a publicat câteva fragmente memorialistice în revista „Memoria”, în anul 2000. Obişnuia să spună că abia a doua etapă de detenţie l-a lămurit pe deplin asupra celor ce se întâmplau cu neamul nostru. Postum i-a fost tipărit un volum de poezii din închisoare, Zarca (2008).
S-a căsătorit în 1956 cu inginera Amelia Amza. Până în 1962 a trăit la Gherla, lucrând mai ales ca muncitor necalificat. În acest răstimp se nasc copiii: Corneliu Călin şi Alexandrina Gabriela. Din anul 1962 viaţa lui s-a îngemănat cu frumosul dvs. oraş. A lucrat şi aici la câteva fabrici, tot în funcţii inferioare pregătirii sale intelectuale. Abia în 1965, avea deja 35 de ani, reuşeşte să obţină diploma de bacalaureat, înscriindu-se totodată la facultatea de Filologie a Univ. Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Licărul de speranţă ivit în anul 1968 îl îndeamnă să revină în învăţământ, după o experienţa nereuşită din 1965. Până în 1971 a predat limba şi literatura română la Ianculeşti, iar după aceea, până în 1974 la Lucăceni.
A iubit dintotdeauna presa scrisă, el însuşi colaborând, când a avut drept de semnătură, la numeroase publicaţii sătmărene şi naţionale. Glumea adeseori, spunând că, dacă ar deveni bogat peste noapte (jucând la Loto, cum altfel?) ar înfiinţa o revistă. După obţinerea licenţei a predat ca titular la instituţii liceale careiene: Liceul Mecanic Agricol, Liceul Industrial, o scurtă perioadă la Liceul Pedagogic.
Vorbeam de modele la început. Corneliu Balla a fost un profesor model, atât de necesar şi în zilele noastre. Faptul că s-a născut şi a copilărit într-un mediu unde se vorbea româneşte şi ungureşte a făcut să se îndeletnicească cu tălmăcirea în limba română din limba maghiară. Volumele Prinţul tristeţii (Áprily Lajos), Cad pietre în fântâna seacă (Szilágyi István) şi Promenadă femei şi ţapi şi Vă binecuvântez cu gloanţe (Szávai Géza). Împreună cu Nae Antonescu, un cărturar de factura sa, cu destin asemănător, a îngrijit apariţia unei ediţii de traduceri din Ady Endre, Sânge şi aur.
După ce în 2001 debutase „aproape postum” cu volumul de poezii Logosclipuri, în 2003 publică volumul de poezii religioase Jugul cel blând.
După 1989, începe o altă etapă a vieţii, şi pentru Corneliu Balla. În zilele Revoluţiei avusese şi el hotărârea de a merge la Bucureşti. Perioada imediată evenimentelor din decembrie 1989 l-a dezamăgit, dar nu a dezarmat. Convins că democraţia are nevoie de formaţiuni politice puternice, anticomuniste, capabil fiind pentru „risipa de sine”, şi-a sacrificat mult timp pentru organizaţia liberală sătmăreană. „Schimbarea” din anul 1996 lui i-a adus doar dezgust. Era de acum conştient că mediul politic nu va produce o deşteptare naţională. Rămâneau doar pilonii numiţi Biserică (a iubit atât de mult Biserica Greco-Catolică, la umbra căreia s-a format el şi atâtea generaţii de intelectuali români ardeleni, căreia i-a dedicat un demers publicistic intitulat „Credinţa”) şi Şcoală, sprijinite amândouă pe o cultură autentică. 
Toamna anului 1999 se dorea una a marilor speranţe: împreună cu bunul său prieten Neţa Iercoşan, se hotărâseră să revină la catedră. Timpul nu a avut însă răbdare cu regretatul nostru arheolog şi om de omenie. Sfârşit de durere, nu a avut puterea de a trece peste această prea grabnică plecare a mai tânărului său prieten; visul revenirii la catedră s-a frânt pentru amândoi, deşi în chipuri diferite. 
Silueta lui respectabilă şi respectuoasă parcă o mai zărim şi astăzi pe străzile bătrânului Carei. Lipseşte Cetăţii, lipseşte Sătmarului, căci tabletele sale din „Informaţia zilei” erau citite în tot judeţul. Eu personal îl evoc şi îl invoc adeseori. L-am apreciat şi în timpul vieţii, însă abia după acea zi de Sânziene a anului 2006 am conştientizat cu adevărat valoarea sa. Acele cuvinte dintr-o ultimă poezie a lui Octavian Goga se potrivesc şi vieţii lui Corneliu Balla:

„Nu câte-au fost îmi vin în minte

Ci câte-ar fi putut să fie”.

Truda sa în folosul comunităţii nu a rămas nerăsplătită. Evocările de care a avut parte la Carei în anii de după înveşnicire, cartea care a apărut postum şi îndeosebi placa memorială care marchează blocul în care a trăit şi locul în care a creat demonstrează că aceasta este menirea unui adevărat om de cultură: să se pună în slujba neamului său, recunoştinţa venind, mai devreme sau mai târziu, uneori în chip nevăzut.

Nu am nicio îndoială că viitorul va însemna şi mai ampla recunoaştere a personalităţii sale. Am şi spus de altfel că visez că în faţa blocului se va ridica într-o zi maiestuos un bust care să amintească trecătorilor careieni că acolo a trăit, a suferit, a iubit, s-a făcut adeseori luntre şi punte! pentru luminarea celor din jur, dascălul, Omul Corneliu Balla.

De la dânsul am învăţat cât trebuie preţuite „cele ce se văd” şi cât „cele ce nu se văd”. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit privilegiul de a fi câţiva ani familiarul unui om de legendă.

 Dr. Viorel Câmpean, Biblioteca Județeană Satu Mare

N.R.

Mai multe despre eveniment la adresa:  https://www.facebook.com/culturacarei?fref=ts